Odată cu apariția filmelor 3D m-am bucurat că pot să exemplific printr-o comparație „la modă” ce înseamnă „vederea în spațiu”, mai exact vederea stereoscopică. Cu ani în urmă, mă chinuiam să explic pacienților care este legatura dintre strabism și vedere, iar uneori după 15-20’ de explicații eram intrebată : “dar vede, nu ?”. Da, copilul vedea, dar CU UN SINGUR OCHI, sau cu FIECARE OCHI dar PE RÂND.
A vedea cu ambii ochi și a transforma cele două imagini într-una singură și care poate fi apreciata și în a treia dimensiune- adâncimea definește ceea ce numim noi vedere binoculară normală. Nivelul ei cel mai performant este stereoscopia normală care poate fi apreciată prin diverse teste.
Formarea acestei vederi în spațiu începe încă din primele luni de viață, când dezvoltarea vizuală la copii poate fi influențată pozitiv sau negativ de modul în care sunt depistate și corectate deviațiile oculare printr-o consultație la oftalmolog făcută la timp.
Cum se manifesta strabismul si filmele 3D
Exemplele cu condusul mașinii, pe care le-am folosit ani la rand, au fost mai mult sau mai puțin acceptate – vorbeam de un viitor foarte îndepartat și oricum baremul romanesc pentru carnetul de conducere nu era aliniat la normele europene. Deci, în trafic există foarte mulți oameni care, teoretic nu apreciază corect distanțele-dificultați la depașiri, parcare etc. Încercam sa exemplific cât de importantă este în viața de zi cu zi aprecierea distanțelor, adâncimilor și a obiectelor în mișcare, cât de esențială este în anumite profesii care pentru copiii cu strabism tratați tardiv, practic vor fi inaccesibile.
Lipsa de paralelism și/sau vederea slabă a unuia din ochi taie persoanei respective posibilitatea de a percepe spațiul corect. Copiii care se nasc cu strabism sau îl dobândesc în primele luni de viată au șanse foarte mici de a dobândi aceasta vedere în spațiu uneori chiar dacă sunt tratați foarte devreme –până în 2 ani, dar aceste șanse există chiar dacă aceasta vedere stereoscopică nu va fi una foarte performantă. Precocitatea tratamentului, inclusiv a chirurgiei, cresc mult aceste șanse. Dacă sunt tratați tardiv, nu au practic nici o șansă.
Procesul prin care noi, oamenii ajungem la performanța de a percepe corect spațialitatea, este foarte complex și începe în ziua în care deschidem ochii iar apoi se desfașoară, minut de minut, adăugând cărămidă cu cărămidă în primii ani ai existenței noastre, cea mai importantă perioadă fiind cea precoce, sub vârsta de 1 an.
Orice factor care tulbură această dezvoltare: lipsa de aliniere a ochilor, necorectarea viciilor de refracție mari (dioptrii mari) prin ochelari, instalarea unui ochi leneș prin nefolosirea unui ochi poate compromite definitiv obținerea unei vederi stereoscopice normale. Nu trebuie ignorat factorul timp, cu cât este mai indelungată perioada de dezechilibru, cu atât mai puține șanse există.
În cazul copiilor cu deviații oculare sau cu strabism, corecția dioptriilor trebuie realizată precoce, ea poate stabiliza alinierea și poate susține dezvoltarea vederii binoculare. Alegerea unor rame de ochelari flexibile și rezistente, împreună cu lentile subțiate pentru dioptrii mari, adaptate precis valorilor refractive, este esențială. Integrarea prescripției într-o optică pediatrică integrată, cu verificarea atentă a centrării optice corecte a lentilelor realizată de specialiști în optometrie pediatrică, contribuie la menținerea echilibrului vizual și la creșterea șanselor de obținere a unei vederi stereoscopice funcționale.
Pentru a proteja dezvoltarea vederii în spațiu, este esențial ca ambliopia la copil să fie recunoscută și tratată cât mai devreme, iar în tulburările de colaborare oculară pot avea un rol important exercițiile ortoptice, mai ales când există oboseală la aproape și instabilitate a alinierii.
De ce acești oameni nu ies in evidentă și în viața de zi cu zi, nu îi remarcăm ca având probleme ?
Pentru că , în general, pe parcursul vieții, noi ne adaptăm. Creierul, mai mult sau mai puțin conștient, va încerca să se adapteze situațiilor, iar o persoană cu o asemenea problemă va evita involuntar situațiile în care poate fi pusă în dificultate. De obicei însa, aceste persoane nu “ințeleg” cum văd ceilalți pentru ca nu au termen de comparație.
Atunci când dintr-un motiv sau altul, un părinte crede ca micuțul “este prea mic” pentru ochelari, pentru operație sau orice etapa de tratament a unui strabism, trebuie să-și asume responsabilitatea pentru un viitor handicap care ar putea fi evitat. Ironia soartei face ca acești copii să-și dorească să devină arhitecți, șoferi profesioniști, chirurgi, stomatologi, etc. și din păcate aceste profesii le vor deveni inaccesibile.
Astfel de decizii sunt adesea influențate de idei greșite despre oftalmologia pediatrică, iar uneori părinții ignoră semne discrete precum clipitul excesiv la copil, considerându-le doar „ticuri” trecătoare.
Până atunci însă, când va merge cu prietenii la un film 3-D, nu va înțelege de ce prietenii lui sunt atât de încântați. Pentru el, filmul respectiv nu va fi cu nimic deosebit de orice alt film văzut.
Dr. Daniela Cioplean